Queen Marie of Romania, 1875 – 1938, Queen of Romania: 1914-1927, Grand-daughter of Queen Victoria of
England, Niece of Tsar Alexander IInd of Russia I’m getting old, which is a pity, for I have still such a lot to do; a pity also because each year must inevitably take from me something of my good looks. My people always considered me pretty, and were proud of me, notre belle Reine. In a way it was considered one of my royal duties to please their eye.
I was, even at the age of five, a real daughter of Eve in my love for beautiful dress; in fact, beauty in every form found in me an ardent, yea almost a pagan adorer.
What is beauty, and where exactly does it reside? In line, feature, expression, colouring? In all these no doubt. But often a woman as perfect as a statue has no charm whatsoever and no success.
I was always strangely moved by beauty. Any form of beauty, be it a lovely woman, flower, house or horse, be it a glorious landscape or picture; each time beauty came to me I felt as though it was a God-given pleasure, a gift He had especially allowed me to possess, with my eyes at least if not with my hands.
Glorious music, or a perfect communion with Nature could make me realize God most profoundly; a magnificent view, a deep forest silence, a flower-filled garden, a glowing sunset, the sight of a storm at sea, gave me a clearer conception of the eternal than any religious ceremony.
Oh! But the repose of beauty and nature! All grows so strongly here— the mountains, the trees are so calm, so solid, so sure of themselves. Then my rooms too, seem to have opened their arms to me, happy to have me back. Once more, I’ve fallen under the charm of my domed golden room.
My love of colour and instinctive feeling for line was a great asset. Feeling that I would never have time to give myself up to more serious study, I developed my talent along certain lines with a tendency towards the decorative, acquiring a style of my own in which form and colour played the chief part.
All through my life I have had a real passion for building wee houses or huts. …
It is only in these last years that I have been able to indulge more completely in this passion; my huts have grown larger, have even become goodly sized habitations.
With the years I had learned to understand and appreciate the art and architecture of the country, and had become the chief promoter of a movement tending towards resuscitating a national style, instead if imitating all that came from the West. It sometimes needs a foreigner’s eye really to appreciate the beauties of a country, especially when that country is struggling towards development. Those in the ferment of evolution are apt to overlook their own treasures whilst straining towards that which other countries offer.
The fun of life is observation. The comic, the sad, the beautiful, the strange, the pathetic, the absurd, it all serves to amuse the eye, to interest the mind, to move the heart.
But something of that child-faculty of seeing pictures within pictures, depths within depths, mystery and romance in the every day, has been mine all along my road. It is the blessed faculty of beautifying things, of rendering more interesting events and people, of drawing out light rather than shade. It is the optimist’s attitude, a bit trying to the pessimist, or so I have been told, but although I belong to those who see reality with eyes “peeled”, I nevertheless perceive in all things the possibility of beauty instead of the sordidness people to-day seem to delight in.
I have not as yet spoken about my writing. It began thus:
Even as a child I possessed a vivid imagination and I liked telling stories to my sisters. Later it was to my children that I told my stories.
I suppose the subconscious within me had continually absorbed: sights, feelings, emotions, pictures, human passions, human joys, human griefs, also a certain philosophy which comes with living. This was all stored up and stirred in me somewhere and came to life when I put pen to paper, and above all there was beauty, so much beauty everywhere, in every form; it was all mine if I could seize it.
At first I imagined that I could write nothing but fairytales.
But one day I discovered that I could describe, depict, a landscape, a village, a sunset, a dusty road; that I could with ease conjure up also visions of everyday places, of everyday people; everything picturesque attracted me. I felt the atmosphere, the pathos, that something which lies beneath what is merely seen by the eye, I felt it all, and whilst I wrote I understood that this had come to me little by little through my growing love for my adopted country. I realized how deeply I had absorbed the beauties, the characteristics, the quaintness peculiar to Roumania.
So I simply went on writing, humbly, without any pretensions, because, having begun I could not lay down my pen.
… How astonishing is the strength of memory!”
Maria de Saxa-Coburg-Gotha
Regina Maria (Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha) (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, Sinaia), a doua regină a României, soţia regelui Ferdinand I, scriitoare.
Biografie
A fost fiica lui Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh (al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii) şi a Mariei Alexandrovna (fiica ţarului Alexandru al II-lea). S-a născut într-o perioadă în care Anglia cunoştea apogeul evoluţiilor sale în plan politico-economic şi cultural. Personalitatea acesteia s-a dovedit a fi fost o îmbinare reuşită de zestre orientală şi simţ civic occidental. La 29 decembrie 1892 s-a căsătorit cu prinţul moştenitor al Coroanei României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Oficierea căsătoriei s-a făcut la Sigmaringen, după cele două rituri, catolic şi anglican. Câteva luni mai târziu (4 februarie 1893) s-au instalat în România.
Perioada de până la moartea regelui Carol I a fost dominată de tensiuni, datorate în principal inadvertenţelor dintre vederile liberale ale noii principese şi stilul autoritar de guvernare al primului rege al României. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.
Autoritatea lui Carol i-a determinat pe tinerii principi să caute locuri de evadare din cotidianul banal. Astfel, Ferdinand se refugia în comandamentul militar pe care îl avea sub conducere, iar Maria se remarca prin relaţii extraconjugale de notorietate publică. Din 1907, principesa a început să cultive strânse relaţii cu Barbu Ştirbey, administratorul domeniilor Coroanei. Acesta avea o ţinută tipic englezească, fapt ce îi amintea Mariei de ţara de origine. De asemenea, acesta era cumnatul lui Ionel Brătianu, iar în epocă s-a vorbit despre parteneriatul dintre cei trei prin care Maria a participat la jocurile politice din ţară.
A devenit regină într-un moment critic al istoriei naţionale, debutul primei conflagraţii mondiale, în care dilema cercurilor politice era evidentă. Regina Maria va susţine politica promovată de către Ferdinand, căutând soluţii diplomatice viabile în vremuri de criză.
Dispariţia regelui Carol I de pe scena politică i-a permis noii regine să reînnoade vechile legături ce decurgeau din statutul naşterii sale. Astfel, s-a întâlnit cu primul ministru francez Georges Clemenceau, cu preşedintele american Woodrow Wilson (11 aprilie 1919, Paris), a vizitat în mai multe rânduri Marea Britanie. În acest context, s-a afirmat necesitatea ca România să-şi poată împlini obiectivele, prin recunoaşterea de către Marile Puteri la masa tratativelor de pace a eforturilor sale de război. „Dacă suntem sortiţi să murim – declara ea – cel puţin să afle aliaţii noştri că nu am murit ca nişte neghiobi, ci ca nişte eroi conştienţi, ştiind că am fost vânduţi şi trădaţi…”.
În ceea ce priveşte desfăşurarea Primului Război Mondial, regina Maria s-a implicat activ în acordarea de asistenţă medicală răniţilor de pe front, văduvelor rămase acasă sau infirmilor. S-au continuat astfel practicile elisabetane din timpul războiului pentru câştigarea independenţei de stat. Spre deosebire însă de predecesoarea sa, noua primă doamnă s-a amestecat în viaţa politică românească, graţie puternicei sale personalităţi reuşind să se impună în faţa soţului ei.
Reprezentantă a celei de-a doua generaţii a elitei feminine româneşti, regina Maria a fost influenţată deopotrivă de modelul impus de regina Victoria în afacerile interne, dar şi de reminiscenţe ruseşti în gestionarea cotidianului.
Moartea soţului ei (1927) nu a împiedicat-o să-şi reafirme interesul pentru evoluţiile interne şi internaţionale. Situaţia particulară în care se găsea România (primatul Regenţei pe fondul renunţării principelului moştenitor Carol la Coroana României) i-a permis accesul la monitorizarea actului politic, îndeosebi prin mijlocirea Regenţei. După revenirea în ţară a lui Carol şi implicarea sa în distrugerea partidelor politice şi a celorlalte instituţii garante ale democraţiei şi pluralismului, influenţa reginei a stat sub semnul vădit al regresului. Izolarea sa din viaţa politică a nemulţumit-o profund, motiv pentru care a părăsit Capitala, retrăgându-se la Balcic sau la castelul Bran.
Regina Maria a căutat prin intermediul mecenatului cultural să continue tradiţia începută de regina Elisabeta, sprijinind tinerii talentaţi sau diverse personalităţi consacrate, aflate ele însele în deficit financiar. A construit Palatul de la Balcic şi o cochetă biserică bizantină, Stella Maris, care i-a adăpostit până la retrocedarea Cadrilaterului inima. Cea mai cunoscută dintre scrierile sale, Povestea vieţii mele (1934), înregistrează cu minuţiozitate traiectoria sa autobiografică. Dintre celelalte producţii literare se pot menţiona: Cartea de basme a Reginei Maria (1923), Înainte şi după război (1925), Stella Maris (1933). Din 1 mai 1915 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Admirată în epocă, prezentă în paginile cotidianelor, Regina Maria s-a folosit de propria-i carismă în vederea slujirii intereselor naţionale ale poporului său.
Missy, frumoasa Europei
La 11 ani ajunge cu familia in Malta. Intr-un rai mediteraneean, unde oamenii aveau fete si nu masti, si cand zimbeau o faceau de fericire, Missy se va desparti pe nesimtite de varsta inocentei si va trece gratios spre adolescenta. Se vorbea deja despre ea ca despre cea mai frumoasa printesa a Europei. Talentata si spontana peste tot ceea ce insemna eticheta impusa de rangul ei nobiliar. Va simti insa cat de subtire devine granita dintre bine si rau, dintre iluzie si realitate atunci cand nu esti muritor de rand. Va invata ca suferinta nu se sperie de insemnele regale. In Malta traieste prima poveste de iubire cu varul ei, George. Va trece, dezamagita, pe langa o casatorie din dragoste, rara la vremea aceea, si pe langa palatul Buckingham, ca resedinta permanenta. Pentru ca George va ajunge pe tronul Marii Britanii mai curand decat se astepta nerabdatoarea ei mama. Care a refuzat nu numai cererea printului, ci a impiedicat si idila cu un alt viitor britanic celebru. Winston Churchill.
Si privirile i s-au oprit asupra Principatului Romaniei si printului mostenitor, Ferdinand, din familia dinastica Hohenzollern. Asa ca, in 1893, Missy va ajunge in noua ei tara ca mireasa a unui barbat cu 10 ani mai mare, ce suferea din dragostea pentru o alta femeie. Poeta Elena Vacarescu. Casatoria panaceu va duce spre tron si coroana, dar nu va avea acelasi drum cu iubirea. Pentru ca inima lui Ferdinand va ramane daruita femeii exilate la Paris, pe care o va iubi pana la moarte. Va ajunge fata de fiul sau rebel, Carol, un lup moralist, batran si bolnav, dar vehement, desi a simtit pe blana lui ca dragostea nu imperecheaza dupa rang, ci dupa suflet.
Si nu era vorba de tara de adoptie, pentru ca ei ii va face o minunata declaratie de dragoste. Pe care si-ar fi dorit, cu siguranta, sa i-o poata face si regelui ei: ,,Aveam 17 ani cand am plecat spre tine. Eram tanara si ignoranta, si foarte mandra de tara mea natala. Dar te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriei si a durerii mele, minunata patrie care locuiesti in inima mea.“
Ajunsa in Romania, Missy intalneste o tara si o curte regala care nu semanau cu nimic din ce vazuse pana atunci si unde temperamentul ei vulcanic, independenta si nonconformismul intriga si deranjeaza. Fetele Ducesei de Edinburgh traisera o viata de placeri, cand in fastul curtii imperiale ruse, cand prin parcurile castelelor englezesti, si printesei ii era greu sa intre in corsetul etichetei si al noului statut de viitoare regina. S-a trezit, la 17 ani, aruncata spartan intr-un colt indepartat de Europa si intr-o relatie pe viata, avand doar doua optiuni: sa se inece ori sa invete sa inoate. ,,Uneori aproape m-am inecat, dar dragostea mea de viata, instinctul meu de conservare au fost mai puternice si am invatat sa inot. Chiar si impotriva curentului.“
Adolescenta, insuficient educata si instruita de o mama convinsa ca invatatura e buna numai pentru mujici, iar inocenta absoluta, o virtute, a devenit, in chiar anul casatoriei, o mama la fel de nestiutoare. Si daca, la inceput, regele Carol I si regina Elisabeta au fost intelegatori si doar moderat suparati, mai tarziu, tanara Maria a devenit motiv de insomnie. Viitoarea regina era mai mult decat frumoasa, buna si fertila, cat credea regina poeta Carmen Sylva ca i-ar fi necesare si suficiente oricarei printese mostenitoare.
Missy se reinventa dupa propriile instincte chiar sub ochii lor ingrijorati si critici, fara sa-i pese de parerea unora sau altora ca nu ar fi potrivita sa le fie printesa. Isi descoperea neasteptate afinitati cu firea romanilor. Englezoaica de spita regala, devenise o prezenta insolita si familiara intr-un Bucuresti plin de contraste. Pe care-l explora, intr-un anturaj eteroclit, ce aduna de la tarani si tigani la muzicieni si artisti, imbracata aidoma lor. Picta, desena, scria, isi traia pasional tineretea. Iubea frumosul in toate formele lui, de la flori pana la tinarul locotenent din suita princiara, Zizi Cantacuzino.
Echitatie, vals, flirt, viata trepidanta. Tot ce-i lipsea langa un sot alintat la inceput cu nume de amant latin, Nando, si care se va dovedi a fi dintre cei nascuti gata obositi si batrani, pe care nu-i putea face sa fiarba nici o flacara. A inotat, asadar, impotriva curentului si a reusit sa se faca adoptata,
In septembrie 1925, revista Cosmopolitan publica un articol inedit. Nu tema era surpriza, ci autoarea. ,,A Queen Talks About Love.“ ,,Iubirea este cea mai mare problema in viata unei femei, si, cum de la inceputul lucrurilor se pare ca ea a fost aleasa de natura sa fie purtatoarea poverii, nici legile, nici morala sau exigentele societatii n-au fost vreodata in stare sa i-o rezolve.“ Era o recunoastere indrazneata a unei dileme ce framanta tacut un public feminin inca pudibond. In vorbele ei se regasea un adevar trist. Si in spatele Reginei, Femeia.
Poate ca lipsa dragostei si a interesului celui care ar fi putut ramane primul si ultimul barbat din viata ei au facut-o pe Maria sa caute in brate straine atingeri vinovate de suflet si trup. Ca Ferdinand a iubit si continua sa iubeasca o alta femeie, ca isi ineca dorul de ea in bautura si apoi si-l alina pe sub fuste de tiganci focoase, aduse la palat de chiar prefectul Politiei Capitalei, era la fel de scandalos, dar nu era o consecinta, asa cum nici pentru regina asta nu era o scuza.
Dar o regina de femeie ca ea nici n-a fost de mirare ca a trezit atatea patimi si controverse. Era frumoasa pana la taierea respiratiei, feminina pana la fiorul nestapanit al dorintei, maiestuoasa pana la sfiala, romantica pana la induiosare, inteligenta pana la intimidare, curajoasa pana la sfidare, abila pana la manipulare. Si tulburatoare pana la zadarnicirea sortilor.
Nu era usor sa iubesti o astfel de femeie. A carei inima era un templu plin de statui ridicate din dragoste – copiii. Ai ei, si cei multi, romanii, adica tara. Chiar si un loc pe trepte insemna un privilegiu. Si, de dragul adevarului, trebuie spus ca treptele au fost cam aglomerate.
S-a susotit si s-a scris mult despre idilele sau aventurile galante fara numar ale reginei. Despre barbati de faima si de prea subtire taina din viata politica si mondena a Bucurestilor, carora regele le-a cedat locul fara cracneala, acceptand ,,cavalereste“ pretul rusinii de-a nu fi tatal biologic a trei din cele sase vlastare regale pentru neputinta de-a o iubi pe mama lor. Castelele dragi sufletului ei, Pelisorul, Branul, sau minunata resedinta de vara de la Balcic au fost si locuri de romantice visari cu parfum de mar oprit. Aproape toate legaturile sentimentale ale reginei au fost sub semnul focului de paie. Mai putin doua. Care s-au chemat iubiri. Pentru doi barbati alesi, ce au iubit-o cu patima si disperare, loial si neconditionat, pana la moarte.
Si-au pus inima si viata la picioarele reginei Maria ,,printul alb“ Barbu Stirbei si, mai tarziu, aventurierul canadian Joe Boyle, supranumit, malitios, Rasputin, dar si, pe drept, salvatorul Romaniei. Amandoi si-au slujit regina inimii, ca niste cavaleri medievali. Pentru Joe Boyle, Romania a fost la fel de frumoasa ca inima si chipul iubitei. Pentru Ea, tara ori regina, si-a pus viata in pericol in vremuri tulburi, schimbatoare si pline de capcane. A recuperat bijuteriile Coroanei din mainile bolsevicilor, a obtinut ajutoare si informatii pretioase pentru o Romanie vlaguita de razboi si cu un statut incert, a salvat ostatici romani prizonieri la rusi, a fost consilier si sprijin pana cand a vazut-o pe regina lui incoronata la Alba Iulia ca regina a tuturor romanilor.
I-au fost alaturi ori de cate ori s-a simtit singura si coplesita, cu tara la ananghie. Ori cu sufletul de mama prins in capcana datoriei de regina sau indurerat de inconstienta si nerecunostinta unui fiu risipitor. Carol al II lea, un Duce de Windsor balcanic, viitorul rege-playboy al Romaniei si persecutorul reginei ramase vaduva.
Joe Boyle a murit la Londra, la scurt timp dupa ce a parasit Romania pe care o servise timp de 7 ani din dragoste pentru regina. Maria n-a intarziat sa-i viziteze mormantul, sa-l planga si sa-i lase pentru eternitate marturisirea discreta a iubirii lor. Crucea romaneasca din piatra alba de la Bran pe care, intr-un colt, era sapata litera M.
Barbu Stirbei a continuat sa-i fie sprijin, in anii plini de zbucium, umilinte si durere, care au urmat mortii lui Ferdinand. Dorinta de razbunare a lui Carol al II lea i-a izgonit din tara pe trei dintre membrii familiei regale ca si pe amantul si confidentul de-o viata al reginei. In 1938, Carol i-a organizat totusi mamei sale funeralii cu pompa cuvenita si i-a respectat ultima dorinta. Sa-i desparta inima de trup si sa o duca intr-un loc de odihna ce semana cu raiul ceresc. La Balcic.
Balcic, inima mea…
,,…am avut ca o simtire ca locul acesta ori ma asteptase de totdeauna pe mine, ori ca eu traisem totdeauna in asteptarea lui. Nu mi se pare ca as fi venit aici pentru intaia oara.“
Ce chemare misterioasa a inaltat visul reginei pe o stanca ce iese direct din mare intr-un loc in care la ceasuri de tihna se mai aud rasetele zeilor? Un castel alb cu minaret si cu loc de rugaciune crestina. O colina de pe care gradinile coboara in sase terase spre mare, revarsand culori si parfumuri in calea ei. Un colt de Eden la mii de kilometri de parcurile englezesti. Un cuib de liniste pe care si l-a dorit, cu limba de moarte, loc de odihna eterna pentru inima ei. Ca sa poata pazi hotarul sudic al Romaniei Mari cu contururile neschimbate. N-a fost sa fie asa. Si inima reginei s-a intors, nedrept, intr-o tara mai mica decat o lasase
Maria n-a umblat tiptil prin istorie, n-a acceptat un loc secund decat in fata Celui de Sus. Nascuta sa conduca, cu ajutorul Lui a schimbat hotare de tara si gandire, a sfintit locuri, a construit palate, a lasat amintiri si parfum de violete ce razbate din lumea de dincolo la cate-o bataie de aripi de inger. A scris povestea vietii ei. O poveste ca un film de Oscar. Despre dragoste in vreme de razboi si pace, despre inaltari si caderi, despre slabiciuni barbatesti si curaj de femeie, despre viata si moarte, dar niciodata despre renuntare ori infrangere.
„Viata mea a fost intensa si plina, experientele mele, diverse si cu siguranta deloc serbede, chiar daca lumina si umbra s-au jucat mereu cu ea. A fost viata unei femei care n-a uitat niciodata ca era femeie, desi de multe ori a avut de jucat rol de barbat.“
Poate aventurile ei galante si copiii facuti din dragoste, in afara unei casnicii cu o fantosa, au scandalizat lumea, dar eroismul ei sigur i-a salvat tara. Atunci cand a sunat al 12-lea ceas al disperarii pentru o Romanie ajunsa cat un timbru pe harta si Cenusareasa a Europei, Regina a devenit chipul ei si „Irezistibilul ei ambasador“.
I-a pledat cu inima cauza si i-a adus pamanturile inapoi si toti copiii acasa. Aceasta a fost povestea unei inimi care a inceput sa bata intr-un castel din tara ceturilor dese, si-a incetat bataile intr-un castel din Carpati si s-a odihnit, o vreme, despartita de trup, intr-o caseta de argint, pe malul romanesc al Marii Negre, la Balcic.
Un gand nu-mi da pace. Stiu azi ca in fiecare femeie salasluiesc ambele Marii. Si ca Dumnezeu e singurul care judeca si hotareste daca faptele celei bune pot spala in aceeasi singura viata pacatele celei rele. Cu umila speranta, vreau sa cred ca i-a ingaduit Mariei maretia pamanteana ca un semn de gratis divina.
